De mai bine de un an, suntem martori la scrierea unui capitol din istoria omenirii. Suntem martori, participanți și singura soluție spre regăsirea unei normalități parcă de mult uitată. Acum un an, în vremea aceasta,umanitatea avea să înceapă o lupta. O lupta a omului împotriva necunoscutului. O luptă împotriva unui virus ce avea să schimbe modul de viață a țări întregi. Întradevăr, reacțiile oamenilor la nevoia de adaptare au fost diverse. Haos, revolte, nemulțumire, frustrare, neînțelegere. Cu toții ne-am confruntat cu ele la început. Cați oare am reușit, însă, să ne adaptam fără a ne pierde integritatea psihică? Omenirea a dat dovada, cel puțin în Romania, de o răbdare incredibilă și de o înțelegere de care eu nu eram sigură ca românii pot da dovadă. Spre deosebire de americani, am răspuns cu maturitate și spirit civic în situațiile de criza. Am încercat sa ne adaptam, sa stam in casa luni întregi, în speranța că poate curand totul o sa revină la normal. Ei bine…nu prea a fost sa fie. Un an mai târziu și încă ne confruntăm cu o pandemie ce nu doar ca afectează economia țării, familii întregi ce rămân fără venituri financiare, dar afectează și generatiile de tineri, care, părerea mea, sunt extrem de vulnerabile față de această problemă. Cum am mai punctat în alte ocazii, generațiile de tineri sunt din ce în ce mai distincte între ele. Pană și generației mele i se pare ca nu are șansa de înțelegere cu cei ce vin din urma noastră. Din păcate, în rândul mai multor tineri adolescenți tot aud de depresie, de anxietate, etc. Stau să mă gândesc uneori dacă și pe vremea părinților mei depresia reprezenta cea mai mare luptă pe care trebuia sa o ducă în perioada adolescenței sau chiar la tânără maturitate. Am aflat ca nu. Ei nu se confruntau cu asta. Sau poate nu erau atat de conștienți de acest fenomen. Ce ne face pe noi mai sensibili ca generații? Ei bine, faptul că punem importanță și acordăm atenție nonvalorilor și din cauza ca parcă cumva părinții noștri au simțit nevoia de a ne “cocoloși” așa cum nu a facut-o nimeni cu ei. La început de carantină, consider eu, tinerilor le-a fost cel mai greu să se adapteze. Nu mai aveau cum să se întâlnească cu prieteni, colegi, cum sa își petreacă ore în șir la cafele, pierzând timpul pe oriunde se poate, nu au mai avut intimitate cum aveau la facultate, iar când carantina a devenit o obligație în viața lor, dupa zile de dezamagire si frustrare, au conștientizat ca exista cărți pe care le pot citi, că știu și că le și place să picteze, că au o familie cu care e chiar plăcut sa își petreacă timpul. Foarte anormal pentru noi să ne desprindem de non-valorile în jurul cărora ne-am construit viața până atunci. Poate că și voi, la fel ca mine, vă întrebați când o să revenim la normal. Când o să putem din nou sa ieșim cu familia la film sau la un restaurant, să putem să ne vedem din nou zâmbind pe stradă, sa ne strângem în brațe fără a ne gandi ca poate unul dintre noi îl pune pe celălalt în pericol. În Târgu-Jiu suntem cat de cat norocoși sa ducem o “viață liberă” spre deosebire de restul orașelor din România, dar parcă ne e dor de lucrurile mici pe care din ignoranța omului modern, le-am trecut cu vederea și nu le-am apreciat atât cât ar fi trebuit când le aveam. Este într-adevăr dificil să ne desprindem de tot până și acum, după un an, când răbdarea parcă își găsește limitele, cand deja speranța că amintirea vieții noastre trecute nu va mai fi doar o amintire, se stinge ușor în noi. Cu toate acestea tot ce putem face e sa procuram mai multă răbdare, mai multă înțelegere, mai multă atenție față de cei dragi nouă. Până când? Până atunci când vom fi puși biruitori în fața faptului că am reușit să trecem și peste asta. Acest moment al vieții noastre este o adevărată provocare și nu doar pentru tineri ci și pentru adulți și vârstnici. Este un adevărat test și nu doar al pregatirii medicale, al gandirii în situații de criză ale conducerii; este un test al umanității și al spiritului umanitar. Este testul menit spre a ne deschide ochii tuturor ca nu trăim veșnic, nici cei dragi nouă nu trăiesc veșnic și tot ce avem trebuie să apreciem cât avem. De ce a fost oare nevoie de un virus pentru a ne deschide ochii ca trăim într-un mod de o mediocritate penibilă?
Alexandra Pupăză