De la dezbinarea nativă a poporului român la păcatul autodemolator al trădării!

0
81

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”! (Mihai EMINESCU)

Pentru că istoria este memoria vie a unui popor şi «cartea de vizită» a identităţii sale naţionale care se revelează mereu prin devenirea însăşi, e bine să înţelegem că pentru a desluşi resorturile lăuntrice deosebit de profunde ale modului de constituire a societăţii româneşti se impune a-i clarifica începutul-începuturilor sau paşii săi «pe nisipul eternităţii», iar, în acest scop, este plauzibil a se formula, conform metodologiei cunoaşterii ştiinţifice un fel de ipoteză plauzibilă conform căreia presupunem că ostaşii legiunilor romane, în momentul lăsării lor la vatră, după o viaţă de încazarmare şi campanii de cucerire, nu aveau maturitatea socială necesară constituirii unei familii şi nici maturitatea economică necesară constituirii unei gospodării statornice şi durabile în timp de pace, motiv pentru care ei s-au manifestat impropriu în rolurile de «cap de familie», de părinte şi de gospodar pe lângă casă în cadrul comunităţii de viaţă, afectându-se în acest fel însăşi etno-geneza poporului roman şi întregul process al evoluţiei sale istorice.

,,Atunci când o naţiune este plină de dezbinare, chiar atunci patriotismul înfloreşte”! (Lao Tse)

În baza unei astfel de viziuni metodologice, din evoluţia istorică rezultă că iniţial, eterogenitatea etnică a foştilor militari şi a colonilor romani, proveniţi din diverse provincii ale imperiului şi cu o pondere de 40-50% din populaţia Daciei Romane, a împiedicat integrarea indivizilor respectivi în anumite modele unitare care se dovedesc a fi oglinda comportamentelor specifice acestor roluri, tot, astfel, putându-se explica şi faptul că românii nu au «biotip», ca element fundamental al structurii genetice a unei populaţii sau al unui grup de indivizi homozigoţi sau heterozigoţi, cu aceeaşi construcţie genetică şi cu structură morfologică asemănătoare, ei fiind, ca fizionomie, culoare, înălţime şi grosime, cam de toate felurile, mai ales, pentru că ulterior, năvălirile barbare au devastat inclusiv începutul de constituire a unor modele naţionale de comportament identitar. În cele din urmă, stăpânirea multiseculară străină (turcească, rusească, ungară, austriacă, tătară) asupra provinciilor româneşti a influenţat divergent formarea modelelor naţionale de comportament, în acest fel constatându-se că manifestarea indivizilor în rolurile de cap de familie, de părinte şi de gospodar truditor şi, respectiv, etno-geneza poporului român, au fost şi mai grav afectate de o serie de factori perturbatori care pe alocuri au fost asimilaţi de către populaţia băştinaşă. Pe un astfel de temei explicativ, din ipoteză se pot deduce, conform metodologiei specifice, o serie de consecinţe care privesc manifestarea improprie în rolul de cap de familie, ca factor al relaţiilor sociale, ceea ce a împiedicat formarea primelor generaţii mixte, daco-romane, uneori foarte diferite de modelul de personalitate manifestat, aceste generaţii rămânând multă vreme socialmente dezbinate, prin exprimarea improprie în rolul de părinte, ca factor de forţă şi de autoritate care a frustrat formarea primelor generaţii mixte, daco-romane, legate de modelul de personalitate specifică!

Ei, bine, toate acestea au rămas, în plan psihologic, doar ca nişte palide manifestări ale rolului de gospodar, acesta fiind apreciat ca factor al motivaţiei muncii și al priceperii gospodărești, dar, care a frustrat formarea primelor generaţii mixte daco-romane şi le-a deosebit de un anumit model reprezentativ, persoanele cu pricina rămânând, astfel, nemotivate şi fără o căutare a sentimentului de unitate în cuget şi simţiri! De altfel, cele trei consecinţe ale stării de fapt: dezbinarea, slăbiciunea şi nemotivarea au avut, conform metodologiei amintite, consecinţa unei involuţii care a slăbit spiritul comunitar şi chiar de convieţuire. Oricum, dezbinarea, ca indiferenţă faţă de soarta celorlalţi şi a ţării, a slăbit comunitatea, aceasta fiind obligată de dificultăţile vieţii să se definească atitudinal, şi cum n-a avut premise să devină atitudine pozitivă, de colaborare, a degenerat, prin confruntarea intereselor, în atitudine negativă, de duşmănie, de vrăjmăşie şi chiar de intoleranţă, astfel încât, până şi balada naţională simbol definitoriu care este «Mioriţa», îşi extrage proiecţia filosofică din invidia, duşmănia, trădarea şi crima dintre românii autohtoni, chiar vorbind aceeaşi limbă, dar, separaţi în provincii istorice! Aceste resentimente s-au generalizat în nevoia, indusă din aproape în aproape prin expresia proverbială «să moară capra vecinului», în cadrul unui proces prin care «murind toate caprele», ţara a rămas, structural şi ireversibil dezbinată şi săracă, fiind cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de genul celei care ne spune că «la noi, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!», «pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!» sau altele de genul acesta care se regăsesc la tot pasul şi la tot omul! E bine să nu trecem prea uşor peste ceea ce înseamnă slăbiciunea psihică a unor persoane gata să trădeze destul de uşor un secret al comunităţii, acest lucru nepermiţând maturizarea prin confruntare cu duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, de multe ori românii retrăgându-se în păduri şi în munţi, printr-o eschivă care a degenerat în slugărnicie faţă de străini, motiv pentru care românul a decăzut în zicala «capul plecat, sabia nu-l taie» şi în acelaşi timp slugă în propria lui ţără, aşa cum este şi astăzi, astfel încât, chiar şi în prezent, el vorbeşte cu minoritarii în limbile acestora, iar în cazul familiilor mixte, el acceptă formarea copilului în spirit etnic minoritar, fiind sigur că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de felul: «sărmanul nostru românaş», «te faci frate cu dracul, până treci lacul» sau «mămăliga românească nu explodează», ca şi multe alte ziceri de năduf ale românilor!

„Ce-mi veți da mie și eu îl voi da pe El vouă? Iar ei i-au dat lui treizeci de arginți” (Matei 26, 15)

În sfârşit, să ne referim la faptul că nemotivarea, nepermiţând mobilizarea şi direcţionarea individului spre un scop bine definit, a degenerat în delăsare şi, respectiv, în haos planificat sau programat, asftel că în mod curent, românul îşi amână treaba până în ultimul moment şi, apoi, în grabă, o strică şi o ia de la căpăt, motiv pentru care, pierzând mai tot timpul cu nimicuri, devine permanent grăbit, fiind iarăşi cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de felul în care se spune că: «leneşul mai mult aleargă» sau că «se învârte ca un c.. într-o căldare», definindu-se prin el însuşi ca un…pierde-vară! Şi, cum prin dezbinare şi duşmănie se naşte trădarea, nu se pot crea valori, prin slăbiciune psihică şi slugărnicie, eventualele valori nu se pot integra în sistem, iar prin nemotivare asociată cu delăsarea şi haosul, eventualul sistem de valori nu se mai poate înălţa în starea unui ideal, deci, devine şi mai limpede faptul că fără valori autentice, fără valori integrate în sistem şi fără un sistem de valori înălţat în treapta înaltă a unui ideal, nu poate exista identitate naţională, fiind plauzibil a se considera că, în momentul începerii comunizării (1944-1947), societatea românească se găsea, din punct de vedere etno-genetic, la stadiul de masă amorfă şi confuză, specifică stării de populaţie, în cadrul căreia se constituise, după Revoluţia de la 1848 un nucleu valoric, specific stării de popor, care a devenit apt să confere societăţii româneşti un sens existenţial, concretizat în Unirea Principatelor, în dobândirea Independenţei de stat, Întregirea Naţională şi într-un ritm semnificativ de dezvoltare. În ceea ce priveşte păcatul autodemolator al trădării, se pare că românul nostru preferă uneori trădarea propriilor frați în favoarea celor de alt neam, prin jocul perfid al satanei şi prin mijlocirea banilor numiţi «cei treizeci de arginţi ai lui Iuda»!

Să pornim chiar de la evrei şi de la faptul că la poporul ales, în vremea Vechiului Testament, trădătorii şi mulţi alţi păcătoşi dovediţi, erau alungaţi departe, scoşi din cetate şi ucişi cu pietre, iar, în timpul Noului Testament, adică, sub Legea Creştină a Harului, Iisus Hristos îi eticheta drastic pe unii ca aceştia, numindu-i pui de năpârci, vicleni, faţarnici şi ipocriţi, întâlnindu-se şi confruntându-se cu această maladie chiar în interiorul corpului Său apostolic, prin trădarea lui Iuda! De aceea, să luăm aminte că la noi, românii, popor şi neam eminamente creştin, acest păcat şi această patimă autodemolatoare a trădării au fost de multe ori ca o practică predilectă, exersată, cu zel şi devotament, din generaţie în generaţie, ca o predispoziţie de a ne «vinde» semenii, căci, din nefericire, ne vindem unii pe alţii cu mare bucurie şi, dacă se poate să fie cineva din imediata noastră apropiere, este cu atât mai bine! (sic??). În arhiva istorică a neamului românesc, după unii, chiar de la pelasgi-traco-geto-daci, există, din păcate, nenumărate exemple de trădări ticăloase în viaţa acestui popor, numai dacă ne gândim la exemplele cele mai dureroase privitoare la trădarea lui Burebista şi a lui Decebal, a lui Vlad Ţepeş şi a lui Mihai Viteazul, a lui Horea care a fost vândut şi prins cu ajutorul «fraţilor de sânge», pentru 300 de galbeni de către vărul lui, Gheorghe Nicula, aşa cum la fel au fost trădaţi Cloşca şi Crişan, exemplul marelui nostru pandur, Tudor Vladimirescu, care a fost acuzat de către propriii lui căpitani şi învinuit pe nedrept că ar fi făcut o înţelegere cu turcii, după care a fost ucis şi aruncat într-o fântână, aşa cum şi primul domnitor al României moderne, Alexandru Ioan Cuza, a fost scos din domnie prin «monstruoasa coaliţie» şi cu ajutorul oamenilor săi de încredere!

Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here