ESENȚIALA CONSTITUȚIE

0
50

Lucrurile esențiale pe care geniul Constantin Brâncuși, născut la  19.02.1876, într-o familie de țărani români din Hobița – Gorj, le-a căutat prin predispoziție nativă, le-a meditat și evidențiat prin creație artistică, au devenit adevărurile esențiale ale vieții și operei sale: „…Am judecat simplu așa cum vedeți, și am ajuns la ceva tot mai simplu, teribil de simplu: la o sinteză care să sugereze ceea ce voiesc să reprezint. Am scos din bronz, din lemn și din marmură acel dimant ascuns-esențialul”. ,,Ceea ce este real este esența. Iar dacă te apropii de esența reală a lucrurilor, ajungi la simplitate.

Sintagma: ,,Să unești toate formele într-o formă și să o faci vie!” este o artă și făcând o analogie,  ar trebui să inspire ideea juridică:  Să unești toate legile în constituție sau toate legile să izvorască dintr-o constituție  vie  pentru societate!,  interpretată  ca o artă legistlativă.

Adevărurile   artistice esențiale ar trebiu să constituie un exemplu pentru căutarea și găsirea adevărurilor constituționale esențiale.

Simplitatea constituțională ar trebui să primeze pentru că este predictibilă și nu lasă loc interpretărilor subiective. Densitatea legislativă, legile stufoase, mereu în dezacord cu o constituție care ar trebui să fie clară, suplă, flexibilă, dar fermă, constituie un factor care, în loc să creeze premizele unei dezvoltări sociale, crează alte probleme  și încetinește dezvoltarea economică și culturală a unei țări, națiune, popor.   

Principiile constituționale trebuie să fie solide, să aibă în centrul atenției interesul public, adaptate condițiilor naționale și istorice, să constituie repere care  să nu permită interpretări diferite în funcție de intersele transpartinice.

Constituția României  din 21.11.1991 a fost modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003,  publicată în Monitorul Oficial, partea I,  nr.758 din 29.10.2003, republicată de Consiliul Legistlativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se   textelor o nouă numerotare.

Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19.10.2003 și a intrat în viguare la data de 29.10.2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29.10.2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr.3 din 22.10.2003 pentru confirmarea rezultatelor referendumului național din 18-19.10.2003, privind legea de revizuire a Constituției României.

În forma inițială, postdecembristă, Constituția României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21.11.1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.233 din 21.11.1991 și a intrat în viguare în urma aprobării ei prin referendumul național din 08.12.1991.

După trei decenii de la acel moment, după aderarea la cele două organisme internaționale occidentale, NATO și UE, în contextul unei efervescențe politice pe fondul unei stagnări economice dublată de o criză energetică dar și medicală, care au avut ca efect pauperizarea majorității populației, este tot mai des adusă în spațiul public ideea unei noi revizuiri a constituției.

Arhitectura statului român a fost trasată încă din forma inițială a Constituției României, când în principiu s-a ales între monarhie și republică dar și  asupra bicameralismului nu au existat contoverse majore, existând totuși discuții asupra componenței camerei superioare a parlamaentului dar și asupra modalității de alegere a președintelui. Până la urmă cele două camere au fost puse pe picior de egalitate și a lăsat ca legea electorală să determine numărul senatorilor și deputaților dar și modalitatea de alegere a acestora prin vot universal, legal, direct și secret.

Constituția din 1991, printr-o ,,omisiune”, recunoștea, într-un fel, legitimitatea perioadei comuniste, prin faptul că ultimul titlu din textul constituțional prevedea că la data aprobării prin referendum, Constituția din 1965 devine caducă, ceea ce înseamnă că până la data de 08.12.1991, a funcționat acestă constituție, aspect care pune sub semnul întrebării rolul fondator al Revoluției Române care ar fi trebuit să constituie baza noilor norme de drept constituțional, prin resetarea infrastructurii normative și a structurilor socio-politice anterioare. Rolul Revoluției a fost restabilit abia prin revizuirea Constituției din 2003.

Dezbaterea și redactarea Constituției a avut loc și în prezența consilierilor  din cadrul Consiliul Europei care au urmărit și efectele practice, subliniind faptul că una din problemele fundamentale, recurente ale țării noastre care derivă din aplicare practică a dreptului constituțional,  este instabilitatea guvernamentală. Un exemplu este prima suspendare a președintelui din 2007, care a marcat o instabilitate politică evidentă, ca o rezultantă a modului cum în cadrul constituantei, anumite forțe politice și-au pus amprenta în mod strict partinic, fără a se urmări și rezolva interesul național.

Un aspect pozitiv care trebuie păstrat este dat de art. 20 din Constituție care asigură supremația tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor naționale, fapt ce constituie un element important în protecția drepturilor omului și a democrației în general, fapt ce a făcut ca România să-și păstreze cuceririle revoluționare, chiar dacă Curtea Constituțională a interpretat și  acest articol în diferite moduri.

În perioada 1990-1991 cea mai importantă dezbatere a fost cu privire la regimul politic  care urma să fie adoptat în  România, respectiv alegere adintre monarhia constituțională și republica parlamentară. Odată ales regimul politic, respectiv republica, dezbaterile s-au focusat asupra formelor preponderente ce urmau să fie adoptate prin constituție, respectiv republică: parlamantară, semiprezidențială sau prezidențială.

Făcând o trecere în revistă a dreptului constituțional comparat, la timpul respectiv exista posibilitatea adoptării unei forme, respectiv exista opțiunea unui prezidențialism determinant, după modelul american dar nu a existat o clarviziune politică în acest sens și nici un lider de anvergură, având în vedere componența arcul politic majoritar al perioadei respective.

Pentru o democrație parlamentară se exprimau partidele istorice dintr-o dorință tradițională de a reface un  parlament ca cel din perioada interbelică, care aveau în vedere expereința precomunistă, a monarhiei constituționale. Numai că cele două constituții anterioare, cea din 1866 și 1923, prevedeau un rol important regelui, regim care se aseamănă mai mult cu un regim republican semiprezidențial contemporan.

Până la urmă a prevalat viziunea politică a unei republici semiprezidențiale cu accent pe componenta parlamentarizării, pentru că în constituantă s-au introdus multe elemente de control dar și multe compromisuri normative, preponderent în interes partinic și mai puțin național.

Modificările constituționale din 2003 nu au schimbat în mod esențial natura relațiilor dintre principalele puteri din stat, iar ulterior circumstanțele politice au fost neprielnice unei noi revizuiri cu toate că tot mai desele crize politice arată necesitatea unei clarificări a atribuțiilor principalelor autorități publice în stat, starea constituțională actuală fiind responsabilă, prin mesajele sociale, de toate dezechilibrele  și sincopele de dezvoltare.

Primordial ar trebui revizuite relațiile dintre președinte și prim-ministru și a se regândi puterile cu care sunt învestite cele două funcții executive, în stat. Într-o republică semiprezidențială, președintele are puteri importante în anumite domenii. Se pare că în România, care este catalogată ca fiind republică semiprezidențială, președintele nu are totuși puteri ca într-o republică semiprezidențială autentică, pentru că nu poate conduce sedințele guvernului în orice situație, decât în sedințele pentru politica externă, ordine publică, servicii și apărare națională. Acesta este unul din motivele pentru care cele două funcții sunt într-o permanantă competiție nearticulată, mai ales dacă titularii celor două funcții au susțineri politice diferite, conflictele vor fi cu atât mai evidente și accentuate.

Urmare a unei analize politice comparate,  modelul constituțional francez ar trebiu să fie un etalon și pentru România, dar cu toate acestea semiprezidențialismul respectiv este total diferit față de cel autohton, președintele francez având mai multe atribuții în guvernare decât cel  român, aceste disipări și atribuții trunchiate de putere nu fac altceva decât sa dilueaze autoritatea statală. În Franța președintele numește premierul, poate dizolva parlamentul, poate convoca referendumul legistlativ. Deci rolul președintelui ar trebui să fie determinant  dar și cenzurarea și sancționarea acestuia pentru parteneriatul partinic, prin încălcarea rolului de mediator, ar trebiu să fie promtă și decisivă.

S-a văzut clar că în crizele politice precedente, președintele nu a avut pârghiile necesare pentru a interveni operativ și cu autoritate pentru calmarea situației politice. Lipsa unor măsuri prin care să fie trași la răspundere cei care au declanșat instabilitatea guvernamentală, reglementarea cu claritate a dizolvării parlamentului în cazurile în care suspendarea președintelui ar da greș, ar fi o măsură pentru stoparea crizelor declanșate fără temei, în mod artificial. Dacă ar exista motivații și răspunderi clare, aplicate cu celeritate, pentru modul în care este exercitată funcția publică, printr-o descărcare de gestiuine la finele mandatului, situația socială, politică și economică ar fi alta.

Analiza politică comparată dezvăluie, pe de altă parte, modelul Germaniei ca stat social, care ar putea fi un alt fel de exemplu unde cancelarul (similar premier) are puteri politice și guvernamentale decisive (vizibilitate internațională majoră) față de președinte care are mai mult rol decorativ, de reprezentare, motivațiile și răspunderile politice fiind clar stabilite, fără imixtiuni, astfel că sunt create premizele unor relații politice predictibile cu rezultate economice și sociale previzibile. Clarificările constituționale și legistlative, fac ca în aceste state democratice, să fie creat mediul politic și antreprenorial sustenabil care poate susține un progres economic pe termen lung și o protecție socială  reală și stabilă.

După alte teze, președintele României este mai puțin important decât președintele Italiei, unde avem o republică parlamentară, pentru că acesta din urmă poate dizolva mai ușor parlamentul, aspect care nu este un factor obiectiv, deteminant al puterii. Se cunoaște că modelul de republică  parlamentară italian este mai eficient politic, pentru că aici nu avem puterea executivă împărțită disproporționat, între președinte și premier ca șef al guvernului, președintele italian având mai mult un rol simbolic, de reprezentare, iar politica economică este condusă și  transpusă în practică de premier, în calitate de șef al  guvernului. Aceleași raporturi politice dintre președinte și premier există și în  Ungaria dar și în Istrael, iar exemplele ar putea continua.

Un alt exemplu comparativ este modelul din Austria, unde constituția prevede și posibilitatea suspendării președintelui, aspect prevăzut și în constituția autohtonă, la  art. 95, numai că acest element funcționează în mod diferit în practică. Acest model a fost ,,importat” și adoptat trunchiat, fără să se prevadă și consecința specificată în constituția austriacă și anume că în cazul unui conflict politic, dacă președintele este suspendat dar nu este revocat în urma unui referendum, parlamantul este automat dizolvat de drept. Acest aspect arată, încă o dată că în România este un regim semiprezidențial  parlamentarizat, iar prin ,,importarea” unor modele democratice de inspirație europeană, mai exact adoptarea unor modele de drepturi dar fără obligațiile aferente, a lăsat fără finalitate previzibilă controlul reciproc al puterilor în stat dar și fără un real conținut independența puterilor legistlative, executive și judecătorești.

Actuala Constituție autohtonă a permis o coabitare confuză, lipsită de claritate, a celor două componente ale puterii executive, președinția și premierul ca șef al guvernului, dar și excesele de putere ale guvernului motivat de stările de urgență, cu ignorarea puterii legistlative, prin emiterea ordonanțelor de urgență, în mod discreționar. Constituția trebuie să limiteze excesele puterii executive și imixtiunile acesteia în atribuțiile celorlalte puteri,  comportament subiectiv care a creat crize guvernamentale artificiale, având ca rezultat crizele finaciare majore, inflație, șomaj, migrație, deficit demografic, contracția economică, scăderea nivel de țară și implicit înrăutățirea nivelului de trai al populației.

În concluzie, comparând regimul și modelul adoptat cu democrațiile europene, se observă că s-au  ,,importat”  modele democratice, care însă au fost implementate într-un mod nearticulat, fără a ține cont de tradițiile istorice, situațiile concrete și interesele statului, națiunii și poporului român, în centrul atenției fiind puse interesele personale și de grup.

Astfel că în practică, din cauza ,,jumătăților de măsură” nu funcționează răspunderea pentru faptele politice și administrative; odată ajuns în funcții publice, răspunderile nu sunt corelate cu drepturile, obligațiile, angajamentele, sarcinile asumate în programele de guvernare; migrația politică care nu are limite legale dar nici morale, constiuie un loc de refugiu și spălare a imaginii publice.

Este imperativă întărirea unor instituții precum Curtea Constituțională a României și Avocatul Poporului dar în mod transparent și numai prin identificarea și eliminarea conflictelor de interese.

În acest context, ca lege ferenda, propun a se revedea și modifica textul de lege privind infracțiunea din Codul penal denumită generic și sugestiv: ,,Art. 301. Conflictul de interese. (1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a partcipat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a  ocupa o funcție publică.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.”

A se observa că excepția prevăzută la alin. (2) face posibil ca legea să nu se aplice exact acolo unde ar trebui să fie impelementată cu prioritate, respectiv în domeniul normativ, de reglementare, decizional astfel că în sistemul constituțional, legistlativ și  executiv, prin excepție, este legiferat conflictul de interese, adică în raporturile de serviciu, primează interesul personal al funcționarului public și/sau demnitarului în detrimentul interesului public, semnalul în societate fiind unul contradictoriu, ambiguu, confuz, neclar, aspecte care duc la regresii morale și sociale, dublate de stagnări  economice,  care diluează  fermitatea  publică și autoritatea statală.

Prin întărirea Curții Constituționale a României, trebuie adoptat un sistem legislativ și juridic european, în integralitatea sa, astfel încât întreg sistemul politic și judiciar,  inclusiv judecătorii din cadrul CCR să fie obligați să  se abțină a participa la actul de decizie în sitațiile în care au avut, au sau vor avea un interes personal, adică în toate situațiile în care se află în conflicte de interese cu funcția pe care, vremelnic o ocupă. Pentru efectele contrare interesului național rezultate din exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, ar trebui să răspundă prin extinderea prevederilor art. 52 alin (3) din Constituție asupra tuturor autorităților publice. Trebuie regândit procesul de selecție al judecătorilor constituționali, procedurilor de desemnare care să evite interesele partinice și conflictele de interese. Procesul de revizuire trebuie să fie efectuat cu transparență, integritate, responsabilitate.

Revenind la mesajul geniului artei moderne, Constantin Brâncuși: ,,Un bloc de marmură sau un trunchi de stejar  este o operă de artă în sine (…) Apele unei marmuri și linia vărstelor dintr-un trunchi nu trebuie stricate. Săpătura și tăietura trebuie să se armonizeze cu liniile divine ale materialului.”, asupra acestui mesaj-simbol trebuie să se aplece toți decidenți politici,  țara trebuie văzută ca o entitate socială în sine, cu istoric,  teritoriu, limbă, datini, tradiții, cutume, norme morale, etice și estetice care nu trebuie stricate. Privită ca o artă-capodoperă legislativă, Constituția trebuie să izvorască din ființa poporului și să se armonizeze cu valorile  și cutumele  milenare ale neamului.

Concluzionând, statul, prin instrumentele și reprezentanții săi constituționali, cu atribuții clar stabilite, trebuie să acorde o mai mare atenție interesului național, iar crearea în mod transparent a cadrului constituțional și legislativ predictibil pe termen lung, în acord cu normele europene obiective, trebuie să fie o prioritate.

Col.(r) dr. Daniel BROTEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here