Împăratul Constantin cel Mare şi smerenia prin rugăciune şi prin modestie!„Prin acest semn (Crucea) vei birui!”.

0
161

Educaţia…şi «Lecţia» de viaţă!

Împăratul Constantin cel Mare şi smerenia prin rugăciune şi prin modestie!„Prin acest semn (Crucea) vei birui!”.

Se pare că persoanele care practică smerenia sunt în mod natural optimiste, deoarece nu își pierd vremea plângându-se de toate lucrurile rele care s-au întâmplat sau se tem de viitorul incert şi imprevizibil! În schimb, sunt recunoscători pentru ceea ce au la un moment dat și se așteaptă să se întâmple lucruri bune în viitor, care să le împlinească destinul. Oamenii umili nu se așteaptă să li se împlinească numai lucruri bune, dar cred că lucrurile bune li se vor întâmpla, dacă lucrează suficient de mult şi cu mult folos! Dacă vrei să practici smerenia, trebuie să fii conștient că nu ești perfect, că greşeşti şi eşti supus greşelilor inerente, iar, dacă vei considera că eşti o persoană fără de greşeală, atunci, nu vei putea să înveți nimic nou în lume sau să crești ca persoană integră! În schimb, devine important să fii conștient de tine și să știi la ce să lucrezi, astfel încât să poți deveni umil înaintea celorlalți şi smerit în rugăciune. O persoană cu adevărat umilă şi smerită va şti că are lucruri la care să mediteze și face efortul de a ajunge acolo cu multă răbdare şi cu înţelepciune! Pentru a practica adevărata smerenie, trebuie să eviți să te lauzi pe tine, iar, dacă ai muncit din greu pentru a face ceva, atunci poţi vorbi despre asta, dar, oameni buni, evitați să vorbiți numai despre voi, să supraestimezi, cât de bogat, atractiv sau de succes ai devenit! În schimb, mizează pe faptul că, dacă ești o persoană cu adevărat impresionantă şi de valoare, alții vor observa fără ca tu să le spui cu glasul infatuării!

„De atunci, nici un papă sau conducător al Apusului nu s-a mai numit Constantin”!

Cuvântul smerenie vine din slavonă (sŭmĕrjenije) nefiind câtuși de puțin un neologism în limba română, fiind utilizat cu deosebire în limbajul religios pentru a fi utilizat în sens moral şi în limbajul de zi cu zi al cetății. Mulţi consider că cel mai apropriat cuvânt de înțelesul cuvântului smerenie, ar fi cuvântul modestie, deşi, modestia reprezintă mai mult o caracteristică externă, văzută, apreciată din exterior și mult mai puțîn sau deloc atribuită unei calități interioare a omului. Aceasta ar putea fi și cheia în care putem vedea smerenia ca depășind în anvergură modestia și acoperind un spectru mult mai larg al manifestărilor umane, tocmai plecând de la interior către exterior. Pentru că suntem în vremea pandemiei, când ne dorim să intrăm sau suntem într-un procesul de vindecare, e bine de știut că numeroase alternative devin viabile. Sunt diverse tipuri de terapii alternative sau terapii energetice, așa cum sunt ele generic numite, dar, important este să avem discernământ în alegerea tipului de terapie, și, nu în ultimul rând, să fim atenți la propria noastră intuiție. Pe bună dreptate, putem aprecia că mândria este mama nesupunerii, iar smerenia este izvorul ascultării, de aceea, până și împărații care au prigonit pe creștini din mândrie, nu voiau să se supună lui Iisus cel Răstignit, iar Sfântul Constantin cel Mare, tocmai din smerenie a ascultat de poruncile Mântuitorului. Pentru că ne aşteaptă o mare sărbătoare creştină, a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, să spunem că între toţi Aleşii dinastici ai Neamului Creştinesc, cea mai mare şi mai strălucitoare aură după Împăratul Hristos şi Împărăteasa sa Mamă, Fecioara Maria, este cea a dacului Sfânt Împăratul Constantin cel Mare. Asemeni lui Pavel cel Mare-apostolul divin al neamurilor, al lumii, Sfântul Constantin cel Mare a primit chemarea direct de la Dumnezeu: „Prin acest semn (Crucea) vei birui!”. În locul idolilor politeişti care au măcinat lumea romană, degenerând-o, Constantin cel Mare a ridicat Crucea biruitoare a Mântuitorului Iisus Hristos. Înţelepciunea pelasgo-traco-dacică a fost Darul cel mai mare în care Dumnezeu a odrăslit comuniunea celor Chemaţi şi Aleşi întru toate: gând, cuvânt şi faptă cu Voia Binefăcătorului ceresc. De aceea, putem spune că biruinţa creştinului în viaţa sa ortodoxă depinde aproape întrutotul de modul cum se circumscrie permanent şi mistic la Împăratul Hristos-Dumnezeu! Toate darurile divine ale Împăratului Constantin cel Mare: obârşia dacică, frumuseţea, înţelepciunea, smerenia, evlavia în rugăciune, autoritatea imperială, eroismul, dragostea apostolească au fost primite de la Mama sa Elena, de la Mama noastră Fecioara Maria, de la Iisus Hristos-Mântuitorul omenirii, pentru a-şi împleti menirea, misiunea, vocaţia cu destinul imperial al lumii creştine şi cu Imperiala slujire apostolească a Bisericii Celei Una Sfinte Ortodoxe, Luptătoare şi Biruitoare. Toate persecuţiile şi prigoanele împotriva creştinilor, care au fost declanşate de înaintaşii săi au fost oprite, emiţând în locul lor legi creştine cu miezul dulce al spiritului ortodox. Prin urmare, călăuzit de Pronia divină a îndepărtat definitiv proaspătul imperiu creştin de vechea şi păgâna Romă, ctitorind cea mai mare şi cea mai frumoasă Cetate a Ortodoxiei, a tuturor timpurilor, Constantinopolul şi Bizanţul.

„Ţie, Hristoase, Care eşti Dumnezeu, dedic acest oraş”!

Mai puţin se poate vorbi despre „Noua Romă” a Bizanţului, cum greşit au spus şi au scris cu uşurinţă unii, ci Constantinopolul-României. Constantin cel Mare, deşi a zidit Cetatea lumii pe numele său de Constantinopol, a consfiinţit-o cosubstanţialităţii monarhiei cereşti a Fiului şi a Mamei Sale: „Ţie, Hristoase, Care eşti Dumnezeu, dedic acest oraş”! (P.G. 145, col. 1325- VII, 49). „Tu, Hristoase, eşti Domnul lumii şi Stăpânul. Ţie Îţi dăruiesc acest oraş ca să-Ţi slujească. Să ai grijă de el şi să-l ocroteşti de orice fel de primejdie.”(Gilbert Dagron, Naissance d’une capitale, Paris, 1919, ca şi în ed. greacă, Naşterea unei capitale, Atena, 2000, p. 44). Constantinopolul fiind închinat lui Hristos, este evident că intra şi sub pururea ocrotire a Maicii Sale: „Împăratul Constantin a închinat oraşul Fecioarei şi Mamei lui Dumnezeu”(Ioan Zonaras, P.G. 134, col. 1108- XIII, 3). La fel consemnează şi Constantin Acropolites, că: „oraşul a fost ridicat în numele Mamei lui Dumnezeu” (Cuvânt elogios, p. 340). Ctitorirea noii Capitale a noului imperiu creştin a fost lovitura de graţie pentru Ex-Roma păgână, pentru Apusul, care nu i-au iertat-o niciodată lui Constantin cel Mare, el fiind de fapt Împăratul-Apostol care i-a încreştinat oficial pe latini, desăvîrşind opera începută de fratele lui Andrei al nostru, Petru, pe care latinii l-au decăzut din treapta apostolică numindu-l episcop. L-au făcut deci, din general sublocotenent. Nici contemporanii lui Constantin, nici urmaşii lor mireni sau ecleziaştii de atunci şi până astăzi, nu i-au mai pomenit numele decât ca să-l calomnieze. Nici un ierarh sau lider politic nu s-a botezat cu numele Marelui Constantin. Aşadar, Apusul a apus definitive: „De atunci, nici un papă sau conducător al Apusului nu s-a mai numit Constantin” (Konstantinos I. Holevas în prefaţa lucrării lui Kostas V. Karastathis, Marele Constantin, învinuiri şi Adevăr-Studiu Istoric, trad. din lb. greacă.

În Răsărit, însă, au răsărit s-au născut în fiecare generaţie seculară, la orice scară socială purtătorii sfântului şi divinului nume ca nişte frumuseţi înflorite ale lui Constantin. Orice referire la Constantin cel Mare este o făptuire de preţ, este un dar privilegiat. Imperiul lui Constantin cel Mare încropise deopotrivă o lume creştină şi un Stat creştin, în acelaşi timp, în care se împleteau mirific monoteismul religios zamolxian, vechea înţelepciune pelasgă a Sibilelor, gândirea legislativă traco-romană, strategia tactică fulgerătoare, biruitoare a sciţilor, organizarea politică geto-dacă şi misiunea evanghelică a dreptei credinţe creştine pe filonul valaho-dacic şi apoi românesc. Sub flamura Crucii-Biruitoare întru Înviere, prin Potirul jertfirii, a înţelepciunii sale princiare, a proniei mamei Elena-ctitora augustă, a binevoirii Maicii Domnului, împăratul Constantin cel Mare a urcat Scara Cerească a slujirii Bisericii lui Hristos, legiferând comuniunea Teocraţiei prin autoritatatea imperială a Ungerii sale de Sus, iar deasupra lor, ca o încununare a toate a convocat la Niceea, Primul Sinod Ecumenic, dând prima şi cea mai mare Constituţie a Bisericii creştine universale. (VA URMA)

Profesor dr. Vasile GOGONEA

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here