Poeziile neştiute ale lui Mihai Eminescu. Ultimele versuri au fost scrise cu doar o oră înainte de moarte şi sunt răscolitoare

0
2135

Imediat după moartea lui Mihai Eminescu, medicii au găsit în halatul poetului un mic carneţel cu versuri. Erau ultimele poezii ale poetului, scrise în santoriul pentru boli psihice unde a stat internat în ultimul an de viaţă. Se presupune că una dintre poezii a fost scrisă de Eminescu în ultima oră de viaţă.

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital.

Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul diagnosticat greşit, după cum arată ultimele studii, nu a cerut prea mult, celor care-l îngrijeau. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă.

Ultimele poezii ale lui Eminescu

Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”. ”Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889.

În acest număr era publicată poezia ”Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.

Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat.

O altă poezie care circulă în mediul online în ultimii ani și îi este atribuită lui Mihai Eminescu se numește „CELE DIN URMĂ CUVINTE”:

Sunt ultimul romantic, al țării mele sfinte,

Vă spun la despărțire, doar câteva cuvinte;

Eu am cântat natură, și tei, și flori albastre,

Iubirea țării-am pus-o, in inimile voastre,

Mă duc și las în urmă, o prea frumoasă țară,

Pe care s-o cinstiți, n-o faceți de ocară !

Copii ai sfintei Dacii, feciori de daci și geți,

Cântați în mii de versuri, de barzi și de poeți,

Feciori ai lui Zamolxe, al Geei popor sfânt !

Să nu lăsați străinii să ia acest pământ !

Eu plec pe alt tărâm, să mă-nsoțesc cu zeii,

Voi, pe pământul țării, să vă purtați ca leii !

Luceafăr strălucind în pagini literare,

Asupra voi veghea, cu razele-mi astrale

Pribeag nu voi mai fi, bătut de mii de gânduri,

Doar flori de tei de-asupra-mi, cadea-vor rânduri…rânduri !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here