“Faptul că sunt român e, totuși, o pură întâmplare. Nu o regret, dar nici nu mi-o pot pune la butonieră. Pot doar spera să valorific atât cât pot șansa aceasta „genetică”, să nu-mi fac de râs locul nașterii și concetățenii, să mă port frumos cu limba română și, vorba lui Constantin Noica, să povestesc și altora câte ceva despre „partea noastră de cer”.
Dar privesc în jur. Ziarele sunt pline de politicieni aflați în urmărire penală sau foarte aproape de ea. Unii sunt vechi „înțelepți” de partid, care au făcut ani, de-a rândul, „jocurile” de la vârf, cu dexteritatea discretă a unor eterne și impenitente eminențe cenușii. Alții sunt juriști, adică inși care încalcă legile cu extremă competență. Pe unul din ei l-am auzit tunând și fulgerând, în campanie, împotriva hoților care sărăcesc patria, după care, iată, e chemat să justifice, împreună cu soția sa, averi de milioane de euro. Grupurile „infracționale” sunt trans-partinice: dintr-odată, vezi aliniați în boxa acuzaților și pesediști și peneliști și pedeliști și băsiști și anti-băsiști. Afacerile creează solidarități inefabile, diferențele de tabără politică sunt simple mofturi. Numai noi, prostimea, credem că asistăm la mari lupte ideologice. În realitate, mulți dintre cei care mimează, pe scenă dușmănia, „se descurcă” eficient, uniți, subteran, în cuget și simțiri.
Reprezentanții bisericii noastre… am trăit să văd cum Întâi-Stătătorul comunității noastre duhovnicești ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de laureat al unui ordin legat de numele Sfinților Martiri Brâncoveni. Lecția pe care ne-o transmit ierarhii noștri e simplă: dai bani – ești „vrednic”! Mântuirea devine, astfel, un statut sponsorizabil.
Gazetele și posturile de televiziune au devenit, și ele, un soi de trupe de comando, cu misiuni de lichidare și propaganda. Moderatorii au ceva între milițieni, procurori și vecine de bloc. Invitațiile la diverse „talk-show”-uri se fac, pare-se, pe bază de „abonament”. Aceiași inși, cu aceleași păreri, prestează tenace, fără exces de imaginație, în teritoriul aceleeași, previzibile obediențe.
Când nu se face politică, se organizează chermeze deșucheate, în care câteva fete cu buze de știucă își valorifică abundent posteriorul, în timp ce câțiva băieți de comitet fac glume în doi peri. Peste tot, numărul VIP-urilor care nu știu românește și gândesc intermitent e în creștere. Atmosfera generală e de bălăcăreală groasă, de îmbrânceală zglobie sau sângeroasă, de suspiciune, de mârlănie. Președintele face dezvăluiri învăluite, primul ministru zâmbește șugubăț, după modelul „șmecherul clasei”, alegătorii intervievați recunosc că, dacă sunt plătiți, votează cum trebuie, îl vor pe Ceaușescu sanctificat și cred că Hitler (spre deosebire de Băsescu) își iubea țara.
Unde trăim? Ce mai putem spera? De care români să fim mândri?
Știu că, dincolo de cei pe care i-am pomenit, există marile majorități tăcute, oamenii de ispravă care fac ca lucrurile să meargă, „civilii” onorabili și neglijați. Dar, am o veste proastă pentru ei: țara nu mai e demult a lor! Țara este a unei adunături de netrebnici, care se amuză și se îmbogățesc pe spezele tuturor celor care nu au „cultura” cârdășiei. Țara a ajuns să fie proprietatea privată a unor derbedei.”
Andrei Pleșu
